Cât a mai rămas din noapte? - Adrien Candiard
Lectura propusă ne pune în fața unei "nopți" asidue care-și pune tot mai drastic amprenta peste teritoriul vestic al Europei, și încet, dar sigur peste întreg continentul. "Noaptea Ierusalimului" descrisă de Candiard are de-a face cu progresul secularizării și al laicizării în detrimentul creștinismului tradițional și istoric, care-și pierde nu doar adepții, dar și influența în societatea contemporană.
Tânărul autor francez reușește cu brio să-și îndeplinească un scop bine definit încă din introducere, și anume să definească speranța la care va face referire pe întreg corpusul lucrării că fiind deloc sinonimă cu un "optimism orb care refuză să vadă dificultățile". De altfel, prin aluzie la istoria poporului evreu portretizată de profetul Ieremia, autorul contemporan reliefează aspectele tragice ale vieții de credință care se bazează pe o speranță de netăgăduit în providența divină ce are tainica capacitate de a-și arăta desăvârșirea în cele mai tragice și cumplite momente ale istoriei umane. Astfel, cumplitele relatări biblice sunt oferite drept pildă pentru o lume contemporană marcată de disperare și goană după o speranță de nezdruncinat.
Încă din debutul lucrării, autorul subliniază fără inhibiții falimentul celor care-și zic creștini în a da dovadă de speranță într-o lume decăzută, ceea de altfel este menirea dreptului credincios într-o ambianță nefericită. "Disperarea" creștinilor este pusă de Candiard pe seama secularizării excesive ce a pătruns în societate, fapt evidențiat coerent prin prezentarea unor statistici de-a dreptul îngrijorătoare și chiar drastice.
Un prim pas pe care-l propune autorul în ce privește dezvoltarea speranței, este recunoașterea disperării și a "nopții" în profunzime, adică exact așa cum sunt. Cu alte cuvinte, doar cunoscând pericolul, realizezi că ai nevoie de o salvare. Argumentația teologului expune în repetate rânduri o dezicere de punere pe aceeași treaptă a speranței și a optimismului, fiind preferată mai degrabă asocierea curajului cu speranța creștină, acesta din urmă având capacitatea de a zădarnici iluziile și falsele speranțe.
Mai apoi, teologul catolic reiterează un principiu de bază al cărții Ieremia ce evidențiază adevărul că speranța creștină se fundamentează pe făgăduința prezeței continue a lui Dumnezeu ("Voi fi cu tine"), promisiune care este mult mai mult decât o "dulceagă consolidare sentimentală". De asemenea, speranța este evidențiată ca instrument prin care se înlătură frontierele vieții veșnice, viață ce trebuie percepută nu ca o recompensă pentru cel credincios, ci, mai degrabă ca o continuitate a relației lui Dumnezeu cu ființa creată pentru comuniune eternă.
Citind această carte, am avut parte de o experiență deosebită, mai ales în serile liniștite care facilitează meditația și reflecția. Cărticica oferă un mesaj profund și relevant pentru vremurile tumultuoase în care credința creștină este pusă la încercare. Fără a fi gratuit în cuvinte, recomand această lectură celor care sunt în căutarea unei opere de mici dimensiuni, dar cu un mesaj extrem de relevant pentru vremurile tragice ale istoriei prezente. Opera lui Candiard are menirea de a ne chema să dezvoltăm o speranță de nezdruncinat într-o vreme în care credința creștină se clatină din temelii. Ce paradox!
"O nenorocire nu capătă mai puțină amploare atunci când o putem explica, ci doar devine mai suportabilă." (p.27)
"Speranța creștină nu cere optimism, ci curaj." (p.44)
"Amintirile sunt poate mai dulci, dar nu vor avea niciodată savoarea realului, savoarea singurei lumi care ne este dată."(p.47)
"Cum am putea înțelege ce este mântuirea sau din ce motiv avem nevoie să fim salvați, dacă nu privim lumea reală în față, cu tot răul existent în ea?" (p.57)
"Dumnezeul cel viu nu poate fi încadrat de definițiile noastre: e ceea ce-L face să fie în același timp puțin tulburător și cu totul minunat." (p.59-60)
"Speranța creștină nu ne spune să stăm și să ne lamentăm, pentru că nimic nu e bine, nici să zâmbim prostește, pentru că totul va fi foarte bine; speranța nu ne invită nici să așteptăm ca Dumnezeu să distrugă această lume, pentru a construi o alta; speranța creștină ne pune o întrebare foarte simplă: cum facem din toate acestea un prilej de a iubi încă și mai mult?" (p.69)
© Toader-Ionuț Rus