Conducerea bisericească în scrierile Noului Testament - Ciprian Flavius Terinte

Lucrarea prezentă ne oferă un cadru amplu asupra modului în care este prezentată conducerea bisericească pe paginile Noului Testament. Autorul subliniază misiunea fundamentală a slujitorilor implicați în conducerea ecleziastică evidențiind responsabilitatea acestora în ce privește propovăduirea Evangheliei și contribuția la maturizarea Bisericii. Per ansamblu, lucrarea oferă o privire detaliată asupra modului în care conducerea bisericească era percepută și practicată în contextul timpurilor apostolice, aducând în prim-plan elemente cheie pentru înțelegerea fundamentelor structurii ecleziastice în Noul Testament.

Din introducerea lucrării deducem ușor că obiectivul propus de autor prin redactarea acestei cărți este acela de a contura misiunea supremă a conducerii bisericești fundamentată în scrierile nou-testamentare, ori nu conturarea unei paradigme ecleziastice definitive.

Pentru o elaborare a panoramei cercetărilor moderne asupra conducerii bisericești, în primul capitol al cărții de față sunt abordate succint lucrările unor cercetători biblici ca A. Ehrhardt, P.L. Stepp, E. Schweizer, Hans von Campenhausen, B. Holmberg, R.A. Campbell, A.D. Clarke, B.L. Merkle, F.A. Sullivan și A.C. Stewart. Conform studiilor prezentate prin intermediul celor zece lucrări amintite se constată că cercetătorii contemporani ai conducerii ecleziastice sunt interesați îndeobște de relația dintre harisme și oficii (un accent aparte fiind pus aici și pe ideea de succesiune apostolică), dar și de relația dintre episcop și prezbiter în bisericile creștine timpurii. Cum concluziile teologilor în cauză nu aduc neapărat un consens, argumentația lucrării de față subliniază adevărul că în veacul apostolic, conducerea bisericească a fost simultan atât harismatică cât și organizată.

În prima parte a scrierii, autorul tratează subiectul conducerii religioase în iudaismul și lumea greco-romană din primul secol al erei creștine. Sinagoga iudaică fiind reprezentativă pentru conducerea religioasă în rândul evreilor. Cum conducerea sinagogală reprezenta un fenomen divers, în studiul actual sunt prezentate pozițiile asociate în mod direct cu sinagoga, printre acestea fiind: archisynagōgos, archōn, presbyteros, gerousia și gerousiarhēs, hazan și patēr/mētērsynagōgēs. Oficiul de archisynagōgos făcea referire la fruntașul sinagogii care putea avea o sumedenie de îndatoriri, atât religioase, cât și administrative. Oficiul de archōn putea fi mai degrabă un titlu onorific, dar și o poziție din consiliul sinagogii desemnată prin alegeri anuale. Oficiul de prezbiter făcea referire implicit la bătrânii poporului, iar printre atribuțiuni se regăsesc funcții conducătoare, dar și liturgice sau didactice. Gerousia reprezenta un for conducător alcătuit din mai mulți prezbiteri și condus de un gerousiaerhēs. Hazan-ul era un funcționar proeminent al sinagogii palestiniene, iar sarcinile sale se desfășurau cu preponderență în proximitatea preoților. Titlurile de patēr și mētēr erau mai degrabă onorifice și se acordau celor care ofereau comunității contribuții financiare însemnate.

Pentru a portretiza conducerea religioasă în lumea greco-romană, autorul evidențiază cadre ca familia, patronajul și asociațiile sau breslele din societatea culturală respectivă. De menționat este faptul că în societatea greco-romană, familia era patriarhală și extinsă, unită prin religie și interdependență economică. Viața religioasă a familiilor din societatea greco-romană era marcată de cultul domestic. Patronajul antic era fundamentat mai degrabă pe o relație personală decât pe o relație financiară, deși factorul financiar juca totuși un rol foarte important. Fenomenul asociațiilor și a breslelor erau unul foarte divers în societatea greco-romană, însă printre cele mai întâlnite astfel de comunități regăsim asociațiile filosofice, religioase publice și profesionale sau voluntare.

Dacă în prima parte a lucrării am fost introduși în studiile contemporane ale conducerii ecleziastice și în societatea iudaică sau greco-romană din primul secol în care aceasta s-a dezvoltat, în partea a doua a lucrării este reliefată conducerea bisericească prin prisma scrierilor nou-testamentare (scrierile pauline, Epistola către evrei, epistolele sobornicești și Faptele Apostolilor).

În scrierile pauline regăsim mai multe ocurențe prin care se acordă o atenție sporită conducerii bisericești. Astfel, apostolul Pavel expune subiectul în epistola întâi către tesaloniceni (5:12), în epistola către galateni (1:15-19; 2:7-9 și 6:6), în epistolele către corinteni (1 Cor. 1:1, 9:1-3, 12:28, 15:3-11; 2 Cor. 12:12), în epistola către romani (1:1-5; 12:7-8, 16:1-2; 16:7), în epistola către efeseni (2:19-20; 4:7-11), în epistola către filipeni (1:1), în epistola către Filimon (v. 1-2) și în epistolele pastorale (1 Tim. 3:1-13, 5:17 și Tit 1:5-9).

După abordarea succintă a fiecărei pericope amintite, studiul de față nuanțează câteva concluzii extrem de importante. De exemplu, prin intermediul epistolelor pauline se constată că în aceeași comunitate putea coexista atât conducerea "organizată", cât și cea harismatică. Totodată, determinarea precisă a unei structuri de conducere specifică gândirii pauline este imposibilă nu pentru că n-ar fi existat un for conducător, ci pentru că sunt insuficiente datele privitoare la conducerea fiecărei biserici, dar și pentru că aceste sisteme de conducere au evoluat.

De asemenea, în epistolele pauline identificăm un oficiu conducător extrem de proeminent, și anume acela de apostol. Apostolia putea fi considerată oficiu deoarece era o slujbă exercitată cu regularitate, recunoscută de biserica locală și care oferea o autoritate aparte deținătorului. Totodată, apostolia trebuie văzută ca oficiu și datorită faptului că prevedea anumite caracteristici specifice ca: vederea Hristosului înviat, chemarea specifică la apostolie, primirea unei revelații speciale, autoritatea lui Hristos, predicarea Evangheliei și întemeierea de biserici locale, lucrările harismatice și suferința grea îndurată pentru Evanghelie. De altfel, potrivit teologiei pauline putem evidenția trei categorii de apostoli: "nucleul apostolic", "cercul apostolic" și "trimișii apostolici".

Mai apoi, putem sublinia adevărul că în scrierile pauline regăsim o triadă a slujbelor de apostol-profet-învățător, fiecare slujbă având specificul ei și coexistând mai târziu cu alte slujiri fixe sau instituționalizate. În altă ordine de idei, în epistolele pastorale, oficiile de episcop și prezbiter se suprapun, fiind în fapt unul și același lucru. Conform acestei idei, conducerea bisericească era asigurată prin intermediul a două oficii: prezbiterul sau episcopul (supraveghetorul) și diaconul (care nu doar că slujea la mese, dar și asigura medierea, asistarea sau reprezentarea prezbiterului pentru a înlesni transmiterea Cuvântului). Teologia paulină reliefează principiul că sistemul prezbiterial avea menirea de a asigura transmiterea învățăturii drepte, motiv pentru care prezbiterii erau ordinați prin punerea mâinilor care avea ca și conotații încredințarea tradiției apostolice, împuternicirea supranaturală/harismatică pentru slujire și integrarea în "ceata" slujitorilor deja consacrați.

De asemenea, teologia paulină portretizează o conducere bisericească colegială. Asta înseamnă că slujirea conducătoare a bisericii era asigurată de un grup de persoane, conducerea eclezială funcționând prin sinergie, nu prin ierarhie. Tot prin intermediul scrierilor pauline aflăm că esența conducerii bisericești era slujirea prin cuvânt (predicare, învățătură, catehizare), responsabilii consacrându-se pentru aceasta indiferent de slujba sau oficiul pe care îl purtau. Totodată putem afirma că apostolul Pavel nu a făcut vreo aluzie la o așa-numită "succesiune apostolică" sau transmitere sacramentală a harului apostolic, acordând mai degrabă un accent deosebit transmiterii învățăturii sănătoase. O ultimă concluzie a studiului conducerii bisericești din epistolele pauline (și în special a Epistolei către Filimon) redă adevărul că biserica a împrumutat anumite practici conducătoare de la familia sau asociațiile voluntare ale societății greco-romane.

În corpusul alcătuit din Epistola către evrei și epistolele sobornicești, oficiul de apostol este amintit o singură dată (2 Petru 3:2), spre deosebire de epistolele pauline unde apostolia reprezenta un oficiu proeminent. Conform singurei ocurențe, oficiul apostolic era strict legat de vestirea Cuvântului și de întemeierea de biserici. În toate aceste scrieri avem forme la plural ale termenilor referitori la slujirea conducătoare (în Evrei sunt "mai-marii" comunității, în Iacov sunt prezbiterii și învățătorii, iar în scrierile petrine sunt prezbiterii sau supraveghetorii/episcopii), fapt ce denotă o slujire ecleziastică colectivă. Toți slujitorii conducători remarcați în aceste scrieri aveau îndeletnicirea de a vesti Cuvântul, propovăduirea sau învățarea fiind activitățile care confereau autoritate și pentru care slujitorii aveau dreptul la o remunerație. De altfel, acest set de scrieri inspirate subliniază adevărul că slujirea liturgică era accesibilă tuturor credincioșilor înzestrați de Dumnezeu și îndrumați de prezbiteri, oficiul conducător fiind astfel râvnit și căutat dinadins.

În cartea Faptele Apostolilor sunt identificate mai multe ocurențe prin care autorul sacru evidențiază aspecte ale conducerii bisericești. Astfel, printre episoadele care intră în discuție aici regăsim: alegerea lui Matia în cadrul "nucleului apostolic" (1:15-26), desemnarea și ordinarea celor șapte diaconi (6:1-6), ajutorul financiar trimis prezbiterilor din Iudeea (11:27-30), învestirea în lucrarea creștină a lui Barnaba și Saul (13:1-3), rânduirea prezbiterilor de către Pavel și Barnaba în mai multe biserici (14:23), apelul la autoritatea ecleziastică din Ierusalim (15:1-4), convocarea forului conducător al bisericii din Efes (20:16-17, 28-30) și vizita lui Pavel în casa evanghelistului Filip (21:8-11).

Conform evenimentelor descrise prin intermediul textelor biblice amintite, apostolatul pare a fi oficiul conducător cel mai proeminent descris de autorul sacru. Nucleul apostolic format din "Cei Doisprezece" avea întreprinderi administrative (distribuirea unor fonduri) și liturgice (rugăciune și propovăduire), apostolii fiind socotiți astfel păstori duhovnicești ai comunității de credincioși din Ierusalim. Totodată, autoritatea apostolică depășea granițele Palestinei deoarece parte a nucleului apostolic era solicitată pentru a confirma autenticitatea roadelor evanghelistice. De asemenea, nucleul apostolic reprezenta mai mult decât un for conducător eclezial deoarece avea și menirea de a asigura autenticitatea învățăturii creștine. Apostolii din afara Celor Doisprezece sunt considerați "trimiși apostolici" pentru că erau trimiși ai unei biserici influente și capabili să răspundă doar de rânduiala propriilor comunități fondate.

De asemenea, în teologia cărții Faptele Apostolilor învățătura apostolică nu avea în vedere doar conservarea ei în comunitate, ci și răspândirea ei prin proclamarea Evangheliei. Răspândirea Evangheliei era mijlocul prin care a luat ființă Biserica, dar și mijlocul prin care aceasta era întreținută și creștea. Iar tocmai pentru lucrarea de înaintare a Evangheliei, apostolii aveau și menirea de a învesti noi slujitori (diaconi sau prezbiteri care erau numiți și episcopi), fapt des reiterat pe parcursul scrierii. Astfel, diaconii aveau responsabilitatea de a distribui ajutoare și de a răspândi Evanghelia, iar prezbiterii erau împuterniciți pentru a supraveghea biserica locală prin intermediul proclamării învățăturii sănătoase.

În Faptele Apostolilor ordinarea slujitorilor se efectua prin actul punerii mâinilor, gest care reprezenta recunoașterea unor daruri prezente în viața celor învestiți, împuternicirea și invocarea unor binecuvântări divine în vederea slujirii. De asemenea, observăm că pentru buna dezvoltare a lucrării creștine, fiecare biserică locală trebuia să fie slujită de proprii prezbiteri îndrumați de un "prim între egali" nesuperior ierarhic. Episcopul era mai degrabă un termen tehnic și generic care făcea referire la liderii comunității, fiind unul și același oficiu cu prezbiterul. Totodată, în Fapte sunt menționați și profeții în proximitatea slujitorilor conducători. Cel mai probabil, profeții nu făceau parte din sfera conducătoare a comunității ecleziastice, dar aveau o slujire importantă în ce privea călăuzirea Bisericii în acord cu voia divină. 

În ultimul capitol al lucrării, autorul reliefează o privire de ansamblu asupra slujirii conducătoare în Noul Testament, aducând astfel înaintea cititorului câteva concluzii considerabile ale studiului întreprins. Prin urmare, o primă concluzie însemnată a studiului este aceea că misiunea supremă a conducerii slujitoare în comunitatea ecleziastică este tocmai aceea de a oferi Bisericii învățătura Cuvântului lui Dumnezeu. Această lucrare a forului conducător se realizează prin călăuzirea și împuternicirea Duhului Sfânt pentru ca Biserica să fie păzită de erezie și să persevereze în asemănarea cu Hristos. Mai apoi, se subliniază adevărul că în comunitățile creștine exista un grup de slujitori conducători distinct de restul comunității, fapt ce reiese încă din cele mai timpurii scrieri nou-testamentare. Deși regăsim o complexitate de denumiri ale slujbei (apostoli, profeți și învățători, iar mai apoi prezbiteri/episcopi sau evangheliști și diaconi), toți aveau însărcinarea de a preda învățătura apostolică și de a cârmui sau sfătui comunitatea credincioșilor. De altfel, apostolii erau cei care dețineau autoritatea ecleziastică supremă. În rândul apostolilor exista totuși o oarecare categorisire: nucleul apostolic al Celor Doisprezece, cercul apostolic al martorilor Învierii lui Hristos și trimișii apostolici ai unor biserici influente.

O altă concluzie notabilă a studiului este aceea că pentru păstorirea poporului lui Dumnezeu, apostolii au considerat actul ordinării de noi slujitori ecleziastici esențialmente necesar. Prin învestirea de noi slujitori se avea în vedere înaintarea Evangheliei, iar ordinarea acestora se făcea la inițiativa apostolilor care observau nevoia slujirii, pentru ca mai apoi comunitatea creștină să confirme punerea în slujbă a noilor lucrători. De asemenea, în acord cu cele relatate putem spune că în epoca Noului Testament s-au conturat câteva oficii ale slujirii conducătoare. Cu toate acestea, conducerea ecleziastică prezenta o diversitate marcată de nevoia comunității, fapt pentru care regăsim atât modelul sinagogal al grupului de prezbiteri, cât și modelul paulin al conducerii harismatice.

În cele din urmă, studiul conclude prin evidențierea faptului că în epoca nou-testamentară conducerea ecleziastică era întotdeauna una colectivă, harismatică ori nu sacerdotală și pentru care slujitorii conducători erau remunerați de către biserici. Astfel, în conducerea bisericească nou-testamentară nu exista ideea ca în fruntea unei biserici să fie o persoană superioară în rang, ci maxim un prim prezbiter între egali. Slujirea colectivă sau colegială avea în vedere exercitarea discernământului spiritual, necesitatea diversității harismatice și chiar prevenirea unei instalări a conducerii monarhic-despotică. Totodată, slujitorii bisericii nu erau considerați preoți, ci persoane înzestrate în mod supranatural pentru a zidi Biserica în unitate și asemănare cu Hristos.

Lucrarea profesorului Terinte poate fi de un real folos pentru slujitorul contemporan dornic să cunoască atât începuturile conducerii bisericești așa cum a fost ea prezentă în Biserica Primară, cât și modul în care principiile biblice nou-testamentare pot fi integrate în mod relevant în contextul actual al conducerii bisericești.

"Fiecare membru al Bisericii primește de la Dumnezeu măsura de putere potrivită, prin care să lucreze pentru a spori unitatea Bisericii, în vederea asemănării ei cu Hristos." (p.98)

"Slujitorul ordinat nu-și primește slujirea de la cel care-l ordinează, ci de la Hristos Însuși, cu care trebuie să se asemene." (p.161)

© Toader-Ionuț Rus