Penticostalii, mormonii și martorii lui Iehova: semnele unui proroc mincinos - Andrew Stephen Damick

Încă de la început, este necesar să menționăm că lucrarea prezentă expune publicului larg doar o secțiune din studiul amplu al autorului, intitulat Orthodoxy and Heterodoxy: Finding the Way to Christ in a Complicated Religious Landscape. Este surprinzătoare abordarea de față care pune alături trei confesiuni – penticostală, mormonă și iehovistă. Traducătorul în limba română al lucrării explică superficial această alăturare prin faptul că la baza credinței fiecăreia dintre aceste confesiuni ar sta "darul profeției".

Traducătorul se concentrează în mod vădit pe identificarea "semnelor profetului mincinos" în interpretarea autorului american. Printre acestea se numără: (I) interpretarea unilaterală și partizană a Scripturii, în moduri care se îndepărtează de hermeneutica apostolică și de canonul biblic; (II) manifestările de viziuni și minuni considerate false; (III) asumarea titlului de profet fără o confirmare veritabilă conformă standardelor biblice; (IV) instituirea unor noi dogme într-o manieră partizană; și (V) construirea unei structuri ecleziastice aparent autentice, dar care, în opinia traducătorului, contribuie la "ruperea creștinilor de adevărata Biserică Apostolică".

Când abordează penticostalismul, autorul pare să generalizeze incluzând toate confesiunile care practică și împărtășesc teologia penticostală (p.3), deși este cunoscut faptul că penticostalii tradiționali resping în mod explicit noile valuri carismatice care adoptă o formă de spiritualitate asemănătoare, dar diferită în conținut și practică. Generalizarea acestor mișcări într-o singură categorie "penticostală" este astfel inexactă. De asemenea, autorul descrie penticostalismul ca "un nou tip de creștinism" sau "o a patra generație", interpretare ce pare să fie o extrapolare a expresiei "al treilea val al Duhului Sfânt" utilizată de C. Peter Wagner (p.3), fără o fundamentare istorică sau teologică solidă.

Este de remarcat și observația autorului conform căreia "penticostalii pun accentul mai mult pe experiențe religioase decât pe dezvoltarea doctrinară, deși există o doctrină penticostală proprie." (p.3) Această afirmație este susținută prin referințe constante la lucrarea lui Robert Mapes Anderson, Vision of the Disinherited: The Making of American Pentecostalism, și prin citarea unor exemple extreme de manifestări spirituale (p.5), care, de altfel, nu se aplică în mod fidel practicii majorității penticostalilor de astăzi.

Stilul autorului rămâne într-o notă ironică și combativă, concluziile sale fiind adesea exprimate într-o manieră tendențioasă. Astfel, acesta susține că practica și credințele penticostalilor sunt în dezacord cu Scriptura, criticând accentul pe literalismul biblic pe care îl atribuie mișcării. În opinia sa, penticostalismul ar fi o mișcare de natură "virală", bazată pe experiențe contagioase și mimetice, mai degrabă decât pe o mărturisire de credință bine definită. Acest punct de vedere ridică întrebări cu privire la nivelul de cunoaștere pe care traducătorul îl are asupra penticostalismului românesc, care, posibil, este influențat de un model teologic străin realităților locale.

Printre practicile și conceptele definitorii ale penticostalilor, autorul menționează: "a doua cincizecime", vorbirea în limbi, vindecarea prin credință, profeția, ungerea, spectacolul și celebritatea, precum și expresia "a nu-l critica pe unsul Domnului".

Așa-numita "a doua Cincizecime" este analizată prin experiențele lui William Seymour și Charles Parham, cel din urmă susținând că "vorbirea în limbi este dovadă biblică a botezului cu Duhul Sfânt". Autorul contestă această afirmație, subliniind că cei care au trăit această experiență supranaturală nu au fost conștienți de vorbirea în limbi, ci au aflat despre ea abia atunci când martorii au relaționat cu fenomenul în sine. Pentru a contesta practicile penticostale, autorul face apel la articolele din presa vremii, care, însă, abordau fenomenul într-o manieră profund critică și partizană. O asemenea perspectivă riscă să fie excesiv de subiectivă, mai ales că celelalte două confesiuni prezentate în carte beneficiază de un tratament mai moderat.

Criticile autorului cu privire la penticostalii primari includ unele aspecte valabile, precum înțelegerea incipientă a darului vorbirii în limbi ca pe un dar evanghelistic (xenoglosie), ce presupune capacitatea misionarilor penticostali de a comunica în limba unor audiențe străine. Această abordare s-a dovedit însă ineficientă, doctrina penticostală adoptând ulterior conceptul de glosolalie sau "limbaj extatic de rugăciune", conform terminologiei autorului.

Un punct forte al lucrării este prezentarea perspectivei ortodoxe, prin care autorul propune o viziune specifică asupra unor concepte "reinterpretate" de penticostali. În discuția despre "a doua Cincizecime", teologul ortodox subliniază că, în viziunea ortodoxă, Cincizecimea nu poate fi repetabilă, chiar dacă Biserica Ortodoxă nu aderă la cesaționism. Totuși, pentru a oferi o perspectivă continuaționistă, autorul se referă la transformarea elementelor euharistice în Trupul și Sângele Domnului (transsubstanțiere), fără a face legătura cu miracolele neo-testamentare sau cu manifestările penticostale. Omisiunea autorului privind alte practici ortodoxe, considerate miraculoase (precum atingerea de moaște, exorcizările sau vindecările), ridică întrebări legate de neuniformitatea continuaționismului în tradiția ortodoxă.

Darul vorbirii în limbi este prezentat de autor drept caracteristică definitorie a penticostalismului. Atitudinea critică a autorului reiese prin afirmația că "penticostalii invocă mereu o situație scripturală pentru a-și justifica experiențele." Autorul ortodox susține că profeția menționată de apostolul Pavel în 1 Corinteni 14 nu este o prezicere a viitorului, ci o predică inspirată în numele lui Dumnezeu. Deși suntem de acord că "într-o anumită măsură, predica poate fi considerată profeție" hermeneutica aplicată de autor textului din 1 Corinteni 14 lasă anumite aspecte nerezolvate. Suntem totodată de acord cu obiecția adusă penticostalilor tradiționaliști, care cred că darul vorbirii în limbi este o condiție a mântuirii, o poziție dificilă de susținut în cadrul teologiei neotestamentare. Alte critici aduse vorbirii în limbi sunt legate de: cercetările neuroștiințifice ce sugerează inactivitatea centrului lingvistic în timpul glosolaliei; repetarea sunetelor deja cunoscute de vorbitor; influența unor lideri penticostali în stimularea fenomenului; și anumite practici preliminare (precum punerea mâinilor sau repetarea unor silabe). Totuși, diferența între a recunoaște provocările glosolaliei contemporane și a-i atribui o origine demonică este semnificativă. În acest context, tonul moderat al autorului este apreciabil, evitând interpretarea extremistă promovată de Serafim Rose (despre duhul demonic prezent în penticostalism), fără a considera, totuși, glosolalia ca o reiterare autentică a fenomenului apostolic.

Învățătura despre vindecarea prin credință este prezentată de autor ca a doua trăsătură definitorie a penticostalilor. Deși până la acest punct argumentația părea relativ echilibrată și obiectivă, în această secțiune se observă o tendință de a exagera și de a pune penticostalismul într-o lumină extremă de negativă. În critica sa la adresa "doctrinei" vindecării prin credință, autorul recurge la exemplele unor figuri controversate din cadrul penticostalismului contemporan, figuri care nu doar că au avut vieți personale complicate, dar și au propovăduit o teologie cu lacune semnificative, în special legată de Evanghelia prosperității. Deși este adevărat că teologii de seamă ai mișcării penticostale se dezic de aceste învățături, autorul face apel la practici care sunt, în realitate, marginale în cadrul mișcării penticostale tradiționale. Astfel, invocarea unor practici precum mărturisirea pozitivă (care se regăsește mai frecvent în cercuri carismatice, dar nu neapărat în cele penticostale românești) sau manifestările exagerate, cum ar fi căderile pe spate ale bolnavilor, exorcismul exagerat și atârnarea de pereți a cârjelor ca "trofee ale vindecărilor", sunt irelevante în contextul larg al teologiei și practicii penticostale autentice. De asemenea, autorul greșește atunci când afirmă că penticostalii nu au o teologie adecvată a suferinței, utilizând exemple izolate care nu reflectă învățătura oficială a mișcării. În ceea ce privește "Evanghelia prosperității", este important de subliniat că aceasta prezintă o deformare a mesajului biblic, și, deși există astfel de învățături în anumite cercuri dizidente, acestea nu reflectă esența penticostalismului autentic, care se distanțează de aceste practici cu fermitate.

Secțiunea referitoare la profeție ca "dar al noii Cincizecimi" începe prin enunțarea unor întrebări valabile privind validitatea și autoritatea profeției. Totuși, autorul continuă să fie insuficient de familiarizat cu realitatea mediului penticostal. Criticile sale la adresa limbajului pseudo-scripturistic utilizat de profeții penticostali și asocierea profeției cu darurile spirituale menționate în 1 Cor. 12:8 sunt, de asemenea, discutabile. Deși sunt aduse în discuție anumite profeții controversate, legate de datele sfârșitului lumii sau orientările pastorale neconvenționale, aceste exemple sunt marginale și nu reflectă învățarea predominantă a penticostalismului. În plus, caracterizarea profeției penticostale drept o "posedare divină" distorsionează în mod semnificativ înțelegerea biblică a profetismului.

În ceea ce privește termenul de "ungere", autorul sugerează că acesta este utilizat de penticostali într-un sens tehnic și neconform cu semnificația biblică. Deși este adevărat că unii penticostali pot folosi termenul într-un sens metaforic, referindu-se la capacități conferite de Dumnezeu, în multe denominațiuni penticostale, ungerea este înțeleasă într-un sens literal, asociată cu un ritual specific de ungere cu untdelemn.

Descrierea autorului a slujbelor penticostale ca fiind "spectacole grandioase" ce practică tehnici teatrale pentru a capta atenția audienței este o interpretare reductivă și eronată. Aceasta reflectă o cercetare superficială și distorsionată a practicii ecleziale penticostale. Autorul se bazează pe exemple izolate din adunările de trezire, care sunt de obicei respinse chiar de majoritatea penticostalilor conservatori. Astfel, acuza referitoare la un "caracter pitoresc și extravagant" al slujbelor penticostale, care ar stimula experiențe emoționale și dorința de minuni, nu reflectă realitatea generală a practicii cultului penticostal.

O a șaptea problemă atribuită penticostalismului este anti-intelectualismul și modul în care echipa conducătoare este aleasă în cadrul comunității. Autorul continuă să analizeze presupusa lipsă de aprofundare a cunoașterii mișcării studiate, bazându-se probabil pe cercuri restrânse din proximitatea sa, ceea ce explică, în opinia noastră, lipsa de discernământ în abordarea subiectului. În acest context, autorul atribuie un sens semnificativ expresiei "Unsul Domnului", considerând că penticostalii manifestă o rezervă specială pentru predicatorii cu renume și succes în predicarea Evangheliei sau în săvârșirea de minuni. Abordarea sa devine ironică atunci când, în opinia lui, un text biblic distorsionat de penticostali provine din Prima Carte a Paralipomenelor – un text pe care, de fapt, penticostalii nu îl recunosc ca parte a Scripturii. Nu obiectăm față de menționarea nominală a anumitor lideri ai penticostalismului, dar afirmarea autorului conform căreia credincioșii penticostali pun un accent mai mare pe rezultate decât pe moralitate este nefondată și contrazisă de realitatea practică, având un caracter provocator și lipsit de suport argumentativ.

În încheierea secțiunilor dedicate penticostalismului, autorul susține că minunile experimentate în cadrul acestor denominațiuni nu sunt altceva decât înșelătorii sau manifestări psihologice și psihosomatice, asociate unor energii spirituale personale, multe dintre acestea fiind atribuite demonilor, doar câteva dintre cele adevărate fiind săvârșite prin îngeri sau prin prezența Duhului Sfânt. De asemenea, autorul se distanțează de profetismul penticostal pe care îl descrie ca fiind periculos, afirmând că acesta se abate considerabil de normele tradiționale ale creștinismului. Scopul său, potrivit propriei declarații, este de a "oferi un punct de plecare, o hartă prin care penticostalii să poată descoperi că Ortodoxia este casa lor".

Celelalte două capitole ale lucrării abordează grupuri considerate eretice sau culte pseudo-creștine, reevaluate de autorii tradiționali ai creștinismului (ortodocși, catolici și protestanți). Aceste grupuri sunt acuzate că resping dogmele tradiționale, cum ar fi învățătura despre Sfânta Treime și despre cele două firi ale lui Hristos. Deosebit de problematic devine asocierea penticostalismului cu martorii lui Iehova și mormonii, fapt care este critic cu privirea la abordarea așa-zis academică a autorului ortodox.

Nu voi insista asupra detaliilor acestor secțiuni ale cărții, însă este important să subliniem câteva aspecte esențiale care definesc mormonismul și iehovismul, pentru a evidenția diferențele semnificative față de penticostalism. Joseph Smith, fondatorul mormonismului, a susținut încă din tinerețe că poseda abilități de divinație, inclusiv capacitatea de a prezice viitorul cu ajutorul cristalelor. El a pretins că a primit mai multe viziuni prin care critica mișcările creștine contemporane și a avut viziuni scandaloase, pretinzând că un înger numit Moroni l-a ghidat. Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă (mormonismul) se bazează pe interpretarea unor "texte antice" de către Joseph Smith, care a tradus plăci inscripționate în limba egipteană veche, rezultând compilarea "Cărții lui Mormon". Smith și ceilalți lideri ai mișcării sunt considerați profeți.

Mai mult, Smith a pretins că a descoperit Urim și Tumim, instrumente pe care le folosește pentru a descifra voia lui Dumnezeu. O altă problemă majoră este faptul că mormonii au modificat Scripturile creștine, traducându-le după propria interpretare și adăugând lucrări precum "Doctrina și Legămintele", "Perla de Mare Preț" și, desigur, "Cartea lui Mormon". Mormonismul se prezintă, de asemenea, ca o reformă a creștinismului, susținând idei ca poligamia, Joseph Smith având nu mai puțin de 44 de soții, dintre care 11 erau căsătorite cu alți bărbați.

Printre aspectele fundamentale ale teologiei mormonilor se numără: credința într-o "Sfântă Treime" alcătuită din trei dumnezei distincți, dar uniți în scop și nume; conceptul că oamenii pot deveni dumnezei; nașterea fizică a lui Isus prin reproducere sexuală; o relație fraternă între Satana și Isus; viziunea că Dumnezeu Tatăl are un corp fizic și întreține relații sexuale cu mai multe soții; negarea învățăturii creștine despre creația ex nihilo (din nimic) și promovarea unor concepte gnostice sau păgâne. De asemenea, mormonismul practică botezul pentru mântuirea morților. Alte critici ale autorului la adresa mormonismului includ acuzația de plagiat a "Cărții lui Mormon", influențe din francmasonerie și strategii de prozelitism, precum și organizarea internă a mișcării.

Discuția despre cultul pseudo-creștin al Martorilor lui Iehova începe cu prezentarea unor profeții emblematice emise de Charles Taze Russell, fost adventist, care a prezis întoarcerea nevăzută a lui Isus pe pământ în anul 1874, pentru a pregăti Împărăția lui Dumnezeu, și sfârșitul lumii în octombrie 1914. Aceste profeții false continuă cu prezicerea venirii pe pământ a lui Avraam, Isaac, Iacob și a profeților în 1925 și aluziile legate de Armaghedon, care ar fi trebuit să aibă loc în 1975, la presupusa împlinire a 6000 de ani de la crearea lui Adam. Numele cultului "Martorii lui Iehova" a fost adoptat în 1931 de Joseph Rutherford, cu referire la Isaia 43:10. Martorii lui Iehova se caracterizează printr-un accent deosebit pus pe numele lui Dumnezeu (Iehova), unitarismul (credința într-un singur Dumnezeu, nu în Trinitate), și viziunea că Isus a fost o făptură creată, torturată ulterior pe o bucată de lemn verticală, identificabil totodată cu arhanghelul Mihail. Conform învățăturii iehoviste, Duhul Sfânt nu este o Persoană divină, ci doar puterea prin care Dumnezeu acționează.

Martorii lui Iehova folosesc o traducere proprie a Bibliei, cunoscută sub numele de "Traducerea Lumii Noi", care prezintă anumite modificări textuale ce susțin doctrinele controversate ale acestora. În credința lor, iadul nu există, ci este simbol al morții, iar cei morți se află într-o stare de așteptare până la Armaghedon. Printre alte credințe distinctive, se numără și profeția conform căreia anul 1914 a marcat începutul sfârșitului, prin alungarea lui Satan și a îngerilor răi pe pământ. În viziunea lor eshatologică, mântuirea este distribuită în funcție de apartenența la "Martorii lui Iehova", cei care aderă la această comunitate experimentând mântuirea în mod diferit (puternice conotații gnostice), în funcție de statutul lor spiritual. Martorii nu recunosc semnul crucii, iar simbolul lor primordial este turnul de veghe. Lăcașurile lor de cult nu se numesc biserici, ci "Săli ale Regatului". De asemenea, se concentrează intens pe prozelitism, în special prin evanghelizarea "din ușă în ușă", bazată pe raportarea lunară a rezultatelor.

Presupunând că evită orice formă de idolatrie, Martorii lui Iehova nu celebrează sărbători creștine, nu sărbătoresc zile de naștere și refuză să manifeste gesturi simbolice față de stat, cum ar fi jurămintele față de patrie, înrolarea în armată sau implicarea în activități ecumenice. De asemenea, se opun categoric transfuziilor de sânge, iar pentru ei, botezul și împărtășirea sunt doar simboluri.

Per ansamblu, lucrarea de față a autorului este problematică, în primul rând prin asocierea penticostalismului cu alte culte greu de recunoscut ca fiind creștine. De asemenea, autorul selectează exclusiv practici izolate din cadrul mișcării penticostale, care sunt respinse în majoritatea cercurilor tradiționale și academice. Acesta omite intenționat să menționeze că aceste acte sunt departe de a fi caracteristice întregii mișcări penticostale, și scopul său pare să fie unul jignitor, orientat spre denigrarea unei mișcări religioase aflate în expansiune, atât în România, cât și în spațiul internațional.

Mai mult, autorul pare să nu stăpânească subiectul studiului, considerând parte din penticostalism figuri sau practice contestate, care sunt mai degrabă specifice unor mișcări izolate sau grupări carismatice, și nu mișcării penticostale ca întreg. Cu toate acestea, un punct pozitiv al cercetării sale este încercarea de a reda perspectivele ortodoxe asupra unor subiecte controversate. Acest aspect contribuie la aprofundarea cunoștințelor spirituale ale cititorilor care, în mod paradoxal, înainte să înțeleagă profund învățăturile ortodoxe, sunt încurajați să dezvolte o atitudine de respingere excesivă față de penticostali. În plus, deși este o ipoteză poate nefondată, credem că traducătorul cărții a jucat un rol important în distorsionarea sensurilor originale, o practică evidentă în traducerea secționară a lucrării lui Damick în limba română, care pare să reflecte o atitudine de repulsie față de tendințele recente de expansiune ale penticostalismului în România, așa cum reiese din ultimul recensământ, penticostalismul reprezentând astfel o provocare pentru ortodoxie.

În concluzie, este crucial să se facă distincția între mișcarea penticostală majoritară și diversele grupuri marginale care pretind a face parte din aceeași tradiție, dar care adoptă practici sau învățături ce contravin principiilor fundamentale ale penticostalismului. Crezul penticostal se bazează pe autoritatea supremă a Scripturii, pe învățăturile biblice referitoare la lucrarea Duhului Sfânt și la darurile Acestuia (1 Corinteni 12:4-11), precum și pe trăirea unei vieți de sfințenie și dedicare prin închinare autentică. În contrast cu grupurile marginale care pot adopta practici heterodoxe și/sau chiar eretice, majoritatea bisericilor penticostale tradiționale resping orice manifest care contravine învățăturii scripturale fiind considerate a fi nelegitime sau "false". Mișcările care deviază de la acest fundament scriptural sunt, de obicei, izolate și nu reflectă doctrina oficială a penticostalismului, care rămâne centrată pe propovăduirea Evangheliei, pe lucrarea autentică a Duhului Sfânt și pe promovarea unei vieți creștine în conformitate cu principiile biblice și cu virtuțile lui Hristos. Astfel, este esențial ca aceste abateri să fie clar diferențiate de tradiția penticostală "ortodoxă", care se opune oricărei forme de sincretism sau distorsionare doctrinară.

© Toader-Ionuț Rus